Aceleași întrebări despre a fi tată. Două realități foarte diferite.
Programul a pornit de la ideea că identitatea de tată nu dispare atunci când viața se schimbă radical. Separarea, distanța, conflictul sau privarea de libertate pot restrânge felul în care un bărbat își exercită rolul, dar nu elimină nevoia de relație, sens și competență parentală.
Cercetarea a stat la baza lucrării mele de disertație și a pornit de la dorința de a pune în practică ceea ce am învățat la licență.
Am lucrat cu două grupuri de câte 13 tați: unul în comunitate și unul într-un penitenciar. Cele două contexte nu au fost tratate ca experiențe echivalente. Programul le-a oferit însă un cadru comun în care participanții au putut înțelege legătura dintre emoții, comportamente și relația cu copilul, exersa autoreglarea și reflecta la felul în care vor să își trăiască paternitatea.
Contextul poate schimba felul în care un bărbat își exercită paternitatea. Nu îi anulează însă nevoia de a rămâne tată.
8 întâlniri
Programul a integrat elemente de psihoeducație, reflecție și exerciții aplicate. Temele atinse au fost empatia, reglarea emoțională, competența parentală și gestionarea conflictelor.
Două lumi
Am lucrat cu două grupuri de tați, din contexte extrem de diferite. Primul grup, tați încarcerați de la Penitenciarul Poarta Albă din jud. Constanța. Celălalt grup, tați din comunitate în București.
26 de tați
Dintre cei 25 de tați înscriși în penitenciar, doar 13 au terminat programul - din motive administrative. În comunitate, 13 dintre cei 15 tați înscriși inițial au terminat programul.
Ce s-a schimbat după opt întâlniri?
Compararea evaluărilor realizate înainte și după program a indicat o reducere semnificativă a distresului emoțional general și a stresului. Scorul mediu de distres a scăzut de la 13,12 la 8,54. În același timp, participanții au raportat o creștere semnificativă a sentimentului de eficacitate parentală.
Pentru simptomele de depresie și anxietate, precum și pentru competența parentală globală, schimbările au avut direcția așteptată, dar nu au depășit pragul statistic convențional. Empatia nu a înregistrat o modificare semnificativă.
Rezultatele trebuie interpretate cu prudență: eșantionul a fost redus, iar cercetarea nu a inclus un grup de control. Nu putem atribui cu certitudine schimbările exclusiv programului. Putem spune însă că intervenția a putut fi implementată și evaluată în ambele contexte și că rezultatele justifică testarea unei versiuni dezvoltate pe eșantioane mai mari.
Rezultatele nu închid întrebarea. Arată că merită să o cercetăm mai bine.
Un pilot, nu o rețetă finală.
Valoarea acestui proiect nu stă doar în diferențele dintre scorurile inițiale și cele finale. Programul a arătat că tații pot lucra împreună asupra propriului rol chiar și atunci când experiențele și libertatea lor de acțiune sunt profund diferite.
Următoarea etapă presupune un eșantion mai mare, un grup de control, evaluări de urmărire și o analiză mai clară a mecanismelor prin care apare schimbarea. Obiectivul nu este construirea unei rețete universale despre cum trebuie să fii tată, ci dezvoltarea unor intervenții validate, flexibile și adaptate vieții reale.
Acest pilot stă la baza dezvoltării unor programe viitoare pentru tați, în comunități, organizații și instituții.